„Unde e Generalul….”?

Nimeni n-a spus mai cu prietenească deznădejde povestea „generației de aur cu (z)garda de fier” (formula memorabilă a profesorului Costică Brădățan).

1935-1944 – secvențe ale unei istorii „cu curul pe gheață” -vorba carismaticului Nae Ionescu, mentorul diabolic al autorului, spenglerian până la plagiat (Mihail Sebastian, Jurnal, Editura Humanitas 1996, text îngrijit de Gabriela Omăt).

Pe bunul său prieten, Mircea Eliade, îl observă cu o afecțiune care trece de la admirație, prin îngrijorare, stupefacție și oroare. Pe 25 septembrie 1936, Mihail Sebastian notează: „El este un om de dreapta, până la ultimele consecințe. În Abisinia, a fost cu Italia. În Spania, e cu Franco. La noi, e cu Codreanu (…) Aș vrea să eliminăm din discuția noastră orice aluzie politică. Dar e posibil? Strada urcă până la noi vreând-nevrând, și în cea mai anodină reflecție simt spărtura mereu mai mare dintre noi. Îl voi pierde pe Mircea pentru atâta lucru? Pot uita tot ce este exceptional în el, generozitatea lui, puterea lui de viață, omenia lui, dragostea lui, tot ce e tânăr, copilăros, sincer în el (…) acumulez mereu deziluzii, între care prezența lui la Vremea antisemită”. În același an, pe 6 noiembrie: „Rețin o frază a lui Mircea și o reproduc textual ”.

2 martie 1937: „Lungă discuție politică cu Mircea, la el acasă, Imposibil de rezumat. A fost liric, nebulos, plin de exclamații, interjecții, apostrofe… Din toate astea nu aleg decât declarația lui – în sfârșit leală – că iubește Garda, speră în ea și așteaptă victoria ei. Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazu, Stefan cel Mare, Bălcescu, Eminescu, Hașdeu – cu toții au fost la timpul lor gardiști. Mircea îi cita de-a valma… Altminteri n-aș putea spune că n-a fost amuzant. După opinia lui, studenții care l-au ciopârțit cu cuțitele pe Traian Bratu (germanistul de stânga, rectorul anti-legionar, n.m.)”, aseară, la Iași, nu sunt gardiști, ci ori… comuniști, ori national-țărăniști. Textual. În ce-l privește pe Gogu Rădulescu (domnu Gogu, cum îi spune Mircea), studentul liberal care a fost bătut cu frânghii ude la sediul gardist – foarte bine i s-a făcut. Așa li se cuvine trădătorilor. El – Mircea Eliade – nu s-ar fi mulțumit numai cu atâta, ci i-ar fi scos și ochii. Toți cei care nu sunt gardiști, toți cei care fac altă politică decât cea gardistă sunt trădători de neam și merită aceeași soartă. S-ar putea să recitesc cândva aceste rânduri și să nu-mi vină a crede că ele rezumă cuvintele lui Mircea. De aceea e bine să spun încă o data că n-am făcut decât să redau întocmai vorbele lui. Asta, ca nu cumva să le uit. Și poate că într-o zi lucrurile vor fi destul de liniștite – pentru ca să-i pot ceti această pagină lui Mircea și să-l văd roșind de rușine”. 15 noiembrie 1937, deruta politică a Eliade atinge apogeul: „Mircea s-a înscris în listele electorale”. 17 decembrie 1937: „În Buna Vestire de ieri (anul I, no 244) de Mircea Eliade – ”.

O pereche pitorească – soții Haig Acterian și Marietta Sadova, fruntași ai generației de aur, oameni de teatru, el – membru, ea simpatizantă a Mișcării, „o Leni Riefenstahl a statului zelea-codrenist”. Trecem peste exaltările legionaroide ale Mariettei Sadova – „Jidanii sunt de vină. Ne iau pâinea de la gură, ne exploatează, ne înnăbușe. Să plece de aici. Asta e țara noastră, nu a lor. România românilor!”.

Un episod neaoș dâmbovițean se consumă după rebeliunea legionară, și concedierea din Teatrul Național a soților Acterian-Sadova. 4 febriarie 1941: „Teribilă vorbă spusă în gura mare, la o repetiție, de Natașa Alexandra, teribilă mai ales pentru că Marietta era de față –

Dar personajul cel mai viu al Jurnalului – un mitoman fermecător, un ipocrit de largă respirație, un erou al timpului său – este Camil Petrescu. Despre el și numai despre el, altădată.